vineri, 10 august 2018

Absolutul fiintei

Amorul propriu total prin disociere

        N-am darul de a ma exalta de doua ori pentru acelasi lucru, ii privesc pe ceilalti cu ochi rai, entuziasmul lor pentru repetitivitatea momentelor ma irita din pricina neputintei mele. A picat si ultimul bastion himeric, cunoasterea. Ce am cautat? O miciuna viabila. Invinovatesc predecesorii pentru incapacitatea lor de a creea un fals credibil, ofertele lor contureaza polologhia neghiobilor, utilitatea si implementarea lor este strict destinata tontilor; aici se observa cel mai bine debilitatea mentala a fiintei umane, aceasta nu poate fabrica verosimilul tuturor, plauzibilul la care oricine ar putea adera fara oprelisti. Ma irita inflexiunile vocale si siguranta acestor grajdari, mutenia lor ar contribui la primul pas spre progres, ei nu vin cu solutii, ci cu stagnare deliranta.   In materie de sugestii, majoritatea spurca secretul vietii.Chitesenta vietii consta in iubirea de sine cu masura, masura face diferenta dintre patologie si naturalete. Tot zbuciumul deriva din incompatibilitatea pentru propria persoana, sanctuarul amorului propriu ridiculeaza literele puse anapoda: extaz/depresiune, bine/rau, tristete/bucurie etc. In toata cunoasterea ilustrata prin cuvinte se inoculeaza afectul indreptat spre diverse obiecte(om,duh, obiect sau obiective) ca fiind solutia optima, nimic mai fals. Ce-i drept, pana la punctul terminus al cunoasterii, nu poti accede decat printr-o imbinare dintre empiric si aprioric, logica si pragmatismul jucand rolul esential. Dezavantajele cadrului idilic sunt create artificial de x sau y, indivizii a caror raportare nu tine cont de absolut, pigmei iresponsabili si ignoranti, limitati ai subiectivismului.Cand poti discerne dintre iubirea proprie si iluzia acesteia? Simplu, in momente de rascruce, dar si-n perioade de plictis. Pana-n prezent s-a lucrat cu jumatati de masura, cu mici exceptii; nu am sa dau exemple deoarece acei putini indivizi aveau la baza amorului propriu convingeri starnite de stimuli exterior descrisi mai sus in paranteza.Punctul declansator sta intr-o simpla intrebare: Cine sunt? R: Propriul meu obiect de studiu. Trebuie implementata o disociere ireversibila dintre ratiune si obiect (eu si/sau ceilalti). Diferenta dintre sublimul spiritual si cel rational consta in stare si durata, inaltarea spirituala este efemera bazata pe naluci, cea rationala este viabila cu o lacuna benefica in defavoarea starilor afective. In fata amorului propriu, nevoia nu schiteaza portretul, ci caricatura nevoii pe buna dreptate; unica solutie trainica si constructiva, propice, prielnica, optima etc. Intrebarea este intotdeauna infinit mai importanta decat raspunsurile plauzibile. Orice conexiuna logica starnitoare de emotie este una falsa, aceasta refuleaza incapacitatea individului de a se disocia de propria persoana ramanand doar o conexiune logica subiectiva; starea emotionala nu reprezinta altceva decat partinire.

Reconcilierea prin abdicare

    Cunoasterea este finita, intelegerea acestui fapt,deci a ultimei iluzii, duce la drama totala sesizabila doar la nivel mental. Dupa epuizarea tuturor simulacrelor apatia intervine fara ezitare, pragul limita al caznei lipsita de simtire, o durere ce nu poate fi localizata in stari emotioanele ci in lipsa acestora. Sufar pentru ca nu pot sa sufar, aceasta reprezinta suferinta rationala in chip total, deci in chip lucid, o contradictie in termeni; supliciul real inexistent, liantul dintre iluzia fiintarii si fantasmagoria cunoasterii, simbioza omului cu neantul, unica reconciliere veridica. Crezi sau suferi cautand, ambele concepte amagitoare usureaza viata individului determinandu-i existenta drept palpabila prin senzatie, privarea de convingere sau de cazna ce survine in punctul terminus al asa-zisei cunoasteri echivaleaza cu abdicarea din propria-ti viata. Un lucru nu este usor, sa prevezi intentiile fatalitatii.Pentru ca absolutul nu s-a ivit nici in ultima treapta a cunoasterii dubiile persista, deci fatalitatea ramane in picioare cel putin teoretic. Viata nu are rost, dar are farmec. Fascinatia fatidica germinata din invariabila indoiala vine in ajutorul luciditatii totale contopita cu visarea.

A mizantropiei reverie utopica

  M-am trezit singur pe Pamant, am privit moartea pe viu, unicul sublim impartial, fara exceptii... fara zgomot.Pamfletari, aghiotanti, acoliti, omologi, predicatori, profeti, partinitori, diletanti, cunoscatori, eminente, somitati,disidenti, bezmetici doritori, doctrinari, elitisti, plicticosi, pramatii ... toti, toti umanoizii programati biologic, toata risipa de energie cosmica s-a disipat subit. Au disparut afara de mine, m-a parasit nefericirea cronica, s-a facut pe jumatate dreptate... eu, ultimul, o voi intregi. V-am privit sterilitatea si directiile insipide, v-am privit nebunia traumelor si dorintelor secatuite de continut. Linistea mormantala este insasi absolutul, nicio larva care sa-si dea importanta, nicio inflexiune vocala... liniste si pace, luciditate si neant, tihna profunda fara superficialitati bipede, superb neconditionat; nimic nu este mai scabros decat maimuta cvasi-epilata care nu priveste contextual, viata ei este importanta, are locuri unde trebuie sa ajunga, pierduta in detalii ma face sa ma pierd in reverii, nimicurile ei sunt ca picatura chinezeasca. M-am indragosit de lipsa lor, n-am crezut ca pot iubi.