marți, 24 mai 2016

Omul vs. natura sa

       Dupa mii de zbateri zadarnice realizezi inexistenta liberului arbitru, tot ce-ti mai ramane este asteptarea sfarsitului. Soarta fiecaruia este petleciuita de la rau inceput, schimbarea fiind utopia ce da nastere conflictului idealist, de aici rezultand incompatibilitatea omului cu sinele. Dorinta nu reprezinta altceva decat aspiratia iluzorie intru schimbare, frustrarea mama ce-si are obarsia in resentimentul pana la ultima suflare. Intoleranta de sine a condus individul la idealismul pur teoretic , morala. Este vadit ca tot ce intreprinde omul este in contrast cu natura sa, neputand tolera fiinta individualista nascoceste o virtute de plan secund pozitionand-o in prim plan eludand normalul, daca si-ar fi acceptat firescu' bipedul n-ar mai fi ajuns la conflictul virtutilor. Omul moral este propriul sau dusman, intaiul. Aspiratia catre sublim? o amagire, un esec practic lamentabil ascuns dupa cuvinte si estetica. Ipocrizia umana se reflecta desavarsit in atitudinea individului in fata imoralului excluzandu-se din cauza, accepta obscurul propriu doar indirect, orice urma de adevar il transforma subit intr-un nihilist fara bagare de seama, veleitatile acestuia pentru morala ramanand conceptie speculativa Omul se naste neant tinzand intreaga lui existenta catre morala impracticabila care nu este altceva decat goana de propria goliciune,  se precipita sa-si renege natura fara succes; nefericirea primordiala. Schimbarea ar trebui inlocuita cu acceptarea. Imoralul exista doar in contrapondere cu firescul, renegarea fiintei printr-un idealism nascut din negare a nimicniciei, dezavuarea vidului existential, aspira la alchimia neantului dezvoltand paradoxuri etice. Prin intoleranta firii proprii, omul, a pornit la angoasa paradoxurilor sfarsind intr-un conflict implacabil cu el si cu ceilalti, idealism halucinatoriu si anorexic, capabil sa manifeste doar distrugere, acest lucru se evidentiaza perfect in sangele varsat in decursul istoriei prin propovaduitorii moralei. Reconcilierea cu divinitatea sau cu orice alt soi de invatatura "pozitiva" propaga macelul. Nihilismul nu este o solutie, acesta face opozitie cu iluzia zamislind noi simulacre, asa cum inventia a dus la noi inventii in detrimentul vreunei revelatii, asa si, negarea ramane sterila. In decursul veacurilor constiintei i-a fost inoculata prin diverse cai ideea ca omul trebuie sa tinda catre ceva, nimic mai fals, individul este deja ce trebuie sa fie, tot ce trebuie sa faca este sa nu mai orbecaiasca  dupa absurditati indepardandu-se de sine. Nihilismul este doar riposta impotriva moralistilor, trebuie tratata cauza si nu blamat efectul, daca nu s-ar fi dat nastere moralei iluzorii nici conflictul general n-ar fi  fost de actualitate, ce-i drept, n-ar mai fi existat contrastul, deci ar fi fost totul plictis, poate de aici a plecat tot delirul eticii, sau poate scarbit de privarea caracteristicii insolite X s-a gandit sa fie mai cu mot, cine stie...
        Poate unii n-au suportat paradoxul iar ceilalti monotonia, pana si relativitatea este un concept superficial. Nimic nu este absolut, totul e contradictie invariabila, doar adevarul ar putea anihila imuabila contradictie, doar el ar desfiinta definitivul opozitiei.

miercuri, 4 mai 2016

Abateri

           Slugarnica bolnava e mintea omului care are nevoie de divinitate pentru savarsirea binelui. Prin constrangerea fricii de infern si interesul maladiv pentru mantuire ni se devoaleaza providenta disimulata, un pseudo-bine faptuit pentru avantaj, doar ipocrizia umana putea zamisli o astfel de fabulatie, nu e nimic divin in binele propus de crestinism, binele s-a anulat prin prisma interesului. O alta grozavie este direct legata de ajutorul primit de suferind, inca un act de caritate ratat, inca o "binefacere", cand omul ar trebui sa zaca in chinuri pentru a-si insusi invatatura, orice ajutor il opreste din maraton trimitandu-l din nou la start, mana intinsa pentru acesta este o mana moarta. Apatia, un non-combat productiv, caci binele facut are consecinte negative, iar raul asisderea. Cea mai mare defavoare pe care o poti pricinui cuiva este sa-l ajuti, in numele vreunei entitati sau nu, cu interes sau fara. Nu putem empatiza cu ce nu am trait,  de aici reiese contrariul ei, individualism, punctul comun fiind interesul pentru suferinta personala, nu pentru a celuilalt. Compasiunea isi are originea in empatie, se subintelege meschinaria cauza efect, ne compatimim pe noi insine arogandu-ne fara drept virtutea inexistenta, mila pentru aproapele nostru; compasiunea echivaleaza cu emfaza. Oamenii vad sublimul divin cand totul este etalonul josniciei umane, vlaguire utopica, rahat dospit, fals si uz de fals, mult prea tematori ca sa accepte natura umana dau navala in tagma lobotomizatilor. Ipocrizia umana se reflecta perfect in toate invataturile ancestrale, totul este uman, nimic divin, privesc asa-zisa cunoastere divina ca pe un relief antropic, nimicitorii naturaletii. Prin crezuri anormale individul isi repudiaza fiinta, incapacitatea de tolerare a propriei naturi, ura abisala mascata de halucinatii. Se va trai in armonie cand omul va intelege ca este individualist si nu va mai privi interesul ca fiind daunos, pana atunci conflictul interior eu vs idealism se va perpetua in exterior facand N victime colaterale. Facand o paralela la dragoste aceasta descrie interesul pentru satisfacerea nevoii de afect, un capriciu egoist, individul cauta satisfacerea persoanei proprii, destinatarul iubirii fiind victima colaterala si viceversa. Dincolo de hormon si alte nevoi interesul  ramane fundamentul tuturor manifestarilor omenesti, acesta nefiind intotdeauna pagubos, cat timp interesele coincid oamenii sunt compatibili. Totul se subsumeaza scopului. Indragostitul nu exercita act de caritate, ci de reciprocitate.